Pe lângă Chardonnay şi Sauvignon Blanc, Rieslingul este soiul alb care se află, la nivel mondial, în “top trei” din punct de vedere al vânzărilor. Un soi privilegiat, am putea spune. De cele mai multe ori se vinifică în stare pură, fără baricare, oferind totuşi o mare complexitate aromatică ce acoperă întreg registrul fructat cât şi cel mineral. Măr al discordiei între viticultorii germani şi cei francezi, Rieslingul este revendicat în egală măsură de ambele “tabere”. Pentru a satisface orgoliile locale, soiul a căpătat denumiri diferite în cele două ţări: Rhein Riesling în Germania şi Riesling d’Alsace în Franţa. Maturarea în sticlă îi dă Rieslingului note specifice “de petrol”, mult apreciate de cunoscători. Cele mai sofisticate Rieslinguri sunt cele de desert, obţinute fie din struguri deshidrataţi cu mucegai nobil Botrytis Cinerea (Late Harvest Wine), fie din struguri îngheţaţi (Ice Wine). Vă propun să exemplificăm cele de mai sus cu ajutorul un Riesling alsacian, şi anume Les Faitieres Riesling 2009, produs la crama Orschwiller. Culoarea este galben deschis, limpede, cu reflexii verzui. Nasul este ierbos-citric, cu aromă de caise, flori de salcâm şi muşeţel. În gust predomină merele coapte, caisele, perele şi lime-ul. Mai apoi apar notele de miez de nucă şi de ierburi condimentate puţin amărui. Corpul este plin şi onctuos, cu 12% alcool şi 6 gr. de zahăr la litru. Aciditatea intensă dă impresia de vin sec, proaspăt şi mineral. Postgustul este mediu, ierbos, cu note de lemn dulce şi puţină vanilie. Pentru 35 de lei/sticla puteţi lua acasă un Riesling tânăr cu o tipicitate aproape perfectă.
Lăsând faptul că oricum sunt un mare fan al soiului – pe care-l consider puternic, versatil şi capabil să dea vinuri de mare valoare şi apte de “învechire cu valoare adăugată” – vreau neapărat să vă împărtăşesc o istorie legată de acest Riesling alsacian Les Faîtieres: l-am gustat alături de o supă thailandeză de pui (Tom Ka Gai, ştiţi voi: lapte de cocos, ghimbir, lemongrass, ardei iute şi-un pic de pui). Mai aveam în frigider un pic mai puţin de jumătate de sticlă – deschisă în urmă cu vreo 6 (şase) săptămâni şi înfundată la loc cu propriul dop, de-atunci. Uitasem de ea şi mă pregăteam să arunc restul de vin. Dar mi-a ajutat bunul Dumnezeu să îl gust înainte: vinul nu era doar la fel de bun ca în urmă cu şase săptămâni, ci MAI bun! Robust şi vioi, cu o aciditate perfect echilibrată, care susţinea gustativ un vin lung, evoluat aromatic spre note fine de lemn, citrice perfect coapte şi doar o iluzie fină de miere, însă una răcoritoare şi suculentă… Delicios!
Nu zic vorbele astea mari degeaba, fiindcă aş vrea (demult am propus înfiinţarea unui Riesling fanclub) să ne adunăm vreo 20 de “gorobeţi” amatori de riesling şi deschişi la mâncăruri noi şi să facem o degustare mai extinsă de Rieslinguri (sau măcar de vinuri alsaciene) ÎMPREUNĂ cu câteva feluri de mâncare asiatică.
PAHARNICULE, ai legătura!
Luaţi, vă rog cuvântul cu sensul autoironic, fiindcă eu, unul, mă declar deja “credul” şi “uşor de păcălit” să degust rieslinguri de Rhin. (potrivit dexonline: gorobete, gorobeţi s. m. persoană credulă, uşor de înşelat sau furat)