Săptămâna trecută, m-am întâlnit, la Craiova, cu doi prieteni care m-au invitat, seara, la masă în oraş. Locul faptei, restaurantul Epoca, e o locantă cu ştaif, cu un meniu sofisticat, cu o bună listă de vinuri şi cu chelneri foarte amabili şi comunicativi. Ca şi cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, proprietarul ne-a permis să servim la masă un vin roşu pe care-l adusesem în dar prietenilor mei, aducându-ne chiar el paharele potrivite şi un decantor. Până să ajungem însă la vinul roşu, am hotărât să începem masa cu un vin din lista restaurantului, iar prima mea opţiune a fost o sticlă de spumant Sole Roze de la Cramele Recaş.
Zis şi făcut: chelnerul ne-a adus spumantul, bine frapat, împreună cu o a doua sticlă, pe care m-am străduit în zadar s-o identific. În acel moment s-a declanşat asupra mea un foarte interesant experiment de marketing: “Văd că vă plac vinurile roze” îmi zice chelnerul… “N-aţi vrea să încercaţi ceva nou?”… şi îmi pune în faţă o sticlă de roze Muse Night de la Cramele Recaş. Recunosc, m-am uitat “ca găina-n lemne”, fiindcă habar n-aveam, la vremea aceea, de existenţa gamei Muse. Oarecum mândru că m-a pus în încurcătură, chelnerul profită de tăcerea mea: “Tocmai s-a lansat săptămâna asta!”. Eu nu mai eram deloc atent la el, scufundându-mă deja în studiul sticlei: roze din Pinot Noir & Fetească Neagră, demisec, sticlă translucidă integral sablată, inscripţionare direct pe sticlă cu cerneală luminescentă, dop de sticlă tip Vinolok… Verdict: “Not my sandwich”. Am refuzat politicos şi l-am rugat pe chelner să ne toarne în pahare spumantul comandat iniţial… Cu alte cuvinte, nu m-am simţit deloc “în target”…
Dacă e să stau strâmb şi să judec drept, întâmplarea asta, dincolo de a fi oarecum amuzantă, este, de fapt, una foarte elocventă. Ea demonstrează faptul că Recaşul a ţintit foarte corect cu gama Muse: către tineri, către cei fără idiosincrasii şi fără idei preconcepute despre vin… Fiindcă noi, aşa-zişii “amatori pasionaţi” sau, vezi Doamne, “cunoscători” suntem, trebuie s-o recunoaştem, un pic prea conservatori. Avem de-a face, la urma urmei, cu un demers de tip André Rieu, cel care a împachetat muzica clasică într-un frumos ambalaj de marketing şi a coborât-o în stradă, printre oamenii tineri, cu riscul de a-şi ridica în cap toţi criticii muzicali.
Acum câteva zile, am participat şi eu la lansarea în Bucureşti a gamei Muse, prilej cu care am gustat, în fine, vinul pe care l-am refuzat la Craiova. Pot să vă spun că între Muse Day şi Muse Night e doar o diferenţă de zahăr rezidual – primul este sec, iar al doilea e demisec. Împreună cu o parte dintre “cunoscătorii” prezenţi la eveniment, am decis în unanimitate, că demisecul e cel mai echilibrat asamblaj. Ca să nu mai lungim vorba, ambele vinuri sunt foarte proaspete, exotice şi vorbesc, cu nonşalanţă, pe înţelesul tuturor. Precum André Rieu.
