Între o Lacrimă, 7 Păcate şi alte Premiate se lăfăia, duminica trecută, în soarele blând al primăverii, o Zghihară de Huşi aşa-zisă “premium”. Nu vreau să insinuez că ar fi ceva în neregulă cu vinul, Doamne fereşte! Ba chiar pot spune, cu mâna pe inimă, că Zghihara de la Avereşti îmi place fără rezerve… Alta-i problema, însă: poza a fost făcută la o dugheană unde se adună toţi Doreii ca să bea o şpârlă, în statia de tramvai Triumf din dealul Copoului (evident, la Iaşi). Stau şi mă întreb: la ce bun să faci vinuri premium pe care să le lansezi cu tam-tam în HoReCa, dacă imediat după aceea le arunci, fără discernământ, în cele mai bizare forme de comerţ stradal?
PS: În ultima vreme, din ce în ce mai mulţi producători autohtoni de vin, sub presiunea “crizei”, aleg să ignore importanţa unor reguli de bază. Se pare că, din cei “4P” care formează mixul de marketing (Produs, Preţ, Promovare şi Plasament), ultimul nu prea mai are trecere.
Zghihara e un vin aspru, sec spre acru, am băut demult o sticlă, autentică, făcută pentru nomenclaturiștii epocii. Acum sunt cupaje la limita demisecului. Nu mai e Zghihara d-anțărț!
Cred că le e frică de nevandabilitate și o „dreg”…